<< Copii fragili ducand parintii-n spate>>

Un vers care spune mult mai mult decat toata poezia-cantec. Traim vremuri triste in care metehne ale trecutului nu-si dau pace pentru a lasa loc ideilor noului tineresc. Un batran intelept si-a pierdut increderea in sine si-si ineaca amarul in alcool uitand sa mai fie prieten cu lumea.

Vrobim singuri pe strada si traim in lumii separate si innecate in alcool. Din sculare in culcare privim amorf si indiferent la cei din jur prin ocheanul incetosat al mintii aburdinde in zgomotul tipatului din creier. Singuratatea verticala a gandurilor orizontale ne ucide speranta catre o viata mai buna. Alergam amorf si inert intr-un labirint de groaza incercand sa facem pe grozavii fix ca-n copilarie.

Durerea e ciclica si uitam sa mai impartim intelepicunea. Orbiti de uitare ne luptam pentru ca fiecare vorba zamislita din gurile pacatoase sa fie lema pentru cel ce asculta. Am taiat urechile ce asculau odinioara si am marit gurile pentru a putea tipa mai tare. Ideile noastre sunt singurele bune, nicio alta idee nu are loc intr-un univers de bula. Eu sunt singurul care am dreptate cat timp sunt anesteziat de alcool si realitatea imi sade distorsionata in cap. Astept un apel catre gongul final, doar o minune ma mai poate extrage din bula si sa ma arunce la loc in viata mea de zi cu zi…dar gongul final se incapataneaza sa vina asteptand secunda de luciditate pentru care se lupta inca o furnica stresata. Si secunda VA VENI.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*