Dincolo de mine…

Am trait ceva timp dincolo de mine si asta tare m-a mahnit. Sunt in momentul in care imi redefinesc granitele sufletului meu. Am ranit anii care au trecut fara nici un regret. Acum platesc cu varf si indesat acele rani.

Mult timp am cautat razbunare pentru lucrurile care doar mi se intamplau. Mult timp am incercat sa traiesc experienta unui omor asa cum il gandeam eu atunci. Un glas de dincolo de peste umarul meu imi zicea mereu ca nu sunt eu cel care sa apas tragaciul. Nu sunt.

Nu poti sa apesi un tragaci cand in interior cresti un suflet care trebuie sa aduca alinare. Nu poti sa tragi cand sufletul iti dicteaza sa iubesti. Ani de-a randul am trait cu senzatia ca trebuie sa caut razbunarea, o razbunare care nu a venit niciodata. Undeva acolo intre creier si inima, un vas de sange desena un parcurs care nu includea si razbunarea. A fost mai mult o scena cinematografica ce n-a mai intrat intr-un film. A murit intr-un depozit de uitare.

Am inceput sa scap de balastul care ma tine legat de maini si de picioare pentru a nu ma lasa sa zbor. Si uite ca de la omul care nu visa sa zboare, prea ocupat cu razbunarea, am ajuns sa gandesc ca as putea intr-o zi chiar sa ma inalt.

De unde stiu ca scaparea e un drum pe care trebuie sa merg?! Cu fiecare lucru de care ma dezleg prin aruncare sau dare in folosinta alcuiva, imi creste respectul de sine tot mai tare si regasesc un alt om care sedea ascuns in umbra obiectelor.

Mai am de facut o ultima pomana pentru un loc in care am gresit destul, astfel incat sa pot zbura catre cel ce voi trai.

Comments

comments

Niciun comentariu

(Required)
(Required, will not be published)