Un gol ce-mi sta pe cap

Am de ceva vreme (destul de multa daca ma intrebati pe mine) de cand sufletul imi sade captiv in minte. Am parasit locul ales pentru a ne refugia in minte. Fac totul cu o mecanica desavarsita pentru a uita de temnita mintii mele. Sufletul se tangauie a jale acolo in cutia mintii mele. Nu-l aud caci sunt pe pilot automat sa-mi indeplinesc viata de cetatean.

Ai zice ca intr-o temnita ar trebui sa ai parte de vizite de la prieteni si cunoscuti. Aici nu ai. Sufletul e singur si se tanguie in timp ce prin fata ochilor lui se deruleaza mecanic o viata anosta si plina de reparatii care trebuiesc facute. Degeaba strigi la mine sa-mi parasesc mecanica atunci cand mintea imi tine sufletul in temnita cifrelor si ale calculelor de zi cu zi.

A trecut prea mult amar de vreme si tot n-am reusit sa scap de pe sectorul de inchisoare. Macar de as avea un timp sa ies la aer curat in curtea interioara a puscariei pentru a putea simti din nou valul de ganduri pentru a putea sa le ordonez pentru a intelege cu sufletul ce mintea saramana nu intelege.

Si saramana este caci ea ne tine legati in lanturile vietii fara sa inteleaga ca in viata nu e vorba despre bani si putere. In viata poezia trebuie sa curga si sa fie libera. Nu poti inchide slova sa nu scrie povestea gandului care se formeaza. Sufletul este cel care da putere adevarului. Ai luat sufletul omului, ai luat Soarele Pamantului!

Si totusi printre zabrele ridicate de mintea mea vad totusi fete obosite. Nu mai pot sa aud alte suflete caci si ele bag seama sunt intemnitate. Poti citi in fereastra mintii oamenilor goliciunea de care se imbraca in fiecare zi cand se trezesc in patul constiintei lor. Gol te culci gol te trezesti. E un exercitiu care duce sinceritatea intr-un colt de mahala inepta, lasand loc unei minciuni cu bani si putere.

Am pasit azi prin poarta Dambovitei de la Podul Izvor. Soarele scalda apa raului si betonul ranjea inept la pantofii mei. Masinile carau carcase ambulante de oameni catre locurile de stors suflete. Nici un detinut nu zambea cand razele soarelui le mangaia haina cu care se intolisera dis de dimineata. Un zambet lipsa, un suflet intemnitat in Ziua Cartitei. Suntem ca intr-un film prost in care fiecare zi e de fapt aceeasi zi care se repeta la infinit intr-o bucla de timp.

Un zambet, un soare …nimic. Doar un caine stingher privea din lesa lui catre Soarele liber si stralucitor. Ce ironie un caine legat care avea mai multa libertate decat noi. Puteam sa jur ca la un moment dat sufletul lui a zambit in Soare.

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*