In fiecare zi ce trece avem nevoie de un Iuda. Nu putem sa fim noi propriul nostru Iuda pentru ca ne-am distruge aura mirifica pe care ne-am creat-o despre persoana noastra. Daca ai sa privesti cu atentie pe strada la oameni vei vedea ca fiecare duce cu el in drumul lui un anume numar de poveri. Fiecare isi duce povara pana cand isi gaseste un Iuda caruia sa i le atribuie. Politistul de colt, vanzatoarea de la magazin, copilul, mama care te cicale, profesoara care-ti cere sa inveti, batranul care te cearta in autobuz.
Iuda este cel care poate duce povara urii noastre dincolo de puterile noastre. Te descarci de cele grele poveri si pleci mai departe sa produci altele, lasi in urma un mic titan care sa se lupte cu poveri care nici macar nu sunt ale sale. Si le duce, le duce cu stoicism si cu lacrimi de durere. Le duce pentru ca a primit la nastere darul empatiei fara simpatie. Uneori isi pierde dexteritatea si ofera mici spectacole de ura. De ce spectacole de ura?!? Pentru ca un Iuda nu poate sa urasca cum urasc oamenii in general, el nu poate sa urasca din tot sufletul. Un Iuda uraste superficial si ca un exercitiu de miscare. Din cand in cand vrea sa fie viu si sa de dezbrace de haina empatiei. Simte nevoia sa traiasca, sa respire, sa urasca. In scurt timp dupa explozia vulcanica intr-un exercitiu de ura isi va relua locul si gandurile in pielea lui, pielea lui Iuda cel carator de poveri.
Empatia ii e temnita si rai.
Sursa foto: Universul Romanesc – ASTAZI S-A SINUCIS IUDA ISCARIOTEANUL