Am de ceva vreme un drum batatorit printre liniile de tren ale Bucurestilor. Zilnic trec si privesc 4-5 minute cum trenurile se duc si vin. E un joc de libertate pe care putini pot sa-l mai inteleaga in aceste zile nebune in care ne traim vietile. Eu, un batranel fumator care-si asteapta zilnic trenul si cetele de copilasi care-si zgaiesc privirile la trenurile ce suiera naprasnic in apus pe sub pasarela ce desparte lumea de dincolo de Giulesti si de dincoace de Grivitei. Doua cartiere preponderent ceferiste despartite de liniile de tren Bucuresti – Restu’ Lumii.
Un peisaj jegos si trist ce-ti ofera prima si ultima imagine a orasului asta mult prea iubit. Cu cat e mai jegos cu atat aduna si mai tare lumea pestrita in jocul de-a locuitul in el. Si Soarele e singurul martor mut care rasare si apune peste liniile de cale ferata si blocurile cenusii ale Giulestiului. Dincolo de „la blocuri” se inalta timid cartierul de case Giulesti. Cartier care m-a adoptat acum 7 ani. Finalul brusc al blocurilor si inceputul caselor e semn ca Ceausescu a fost infrant la capitolul urbanizare. A putut sa urbanizeze acolo unde a putut sa priceapa si sa gaseasca lipsa de rezistenta…acolo unde rezistenta a existat pana si blocurile n-au putut sa stearga identitatea.
E un oras trist dar iubit. Dracu sa-l mai inteleaga pe Bucurestiul meu. Imi tarasc in continuare timpul intre un rasarit de pe pasarela si-un apus de pe aceeasi pasarela. Intr-o zi voi cobora pe peronul Depou Carpati, ma voi sui in tren si voi disparea din Bucurestii mei iubiti… .Apusul si Rasaritul pasarelei il voi lasa tot acolo pentru cei ce isi cauta un drum…
