Imi suna in minte versul lui Coposu cantat Dumnezeieste de Vali Sterian: „Cerne Doamne linistea uitarii”
Vreau sa ninga si sa uit. Ma dor oasele si frige carnea, imi plange sufletul si-mi tace mintea. E liniste. Acum e liniste si astept sa inteleg ce se mai poate intelege, dincolo de dunele de disperare sta un chip acoperit de o burka. Vesmantul e negru si nu lasa nisipul disperarii sa patrunda in suflet. Lacrimi cristaline se risipesc pe un obraz nevazut de Soare si plans intr-o asceza de sfant.
E acel moment in care mintea iti zboara la cartile citite, la documentarele urmarite, la discutiile antrenante in care te pierzi cu orele inflamandu-te la fiecare cuvant spus. E greu sa explici cuiva neinstruit de ce o faci. O faci pur si simplu pentru ca trebuie, esti ca Sfinxul care nu si-a ales sa moara in Bucegi.
Tu esti aici, ei sunt acolo si totusi nimic nu poate scoate grila dintre voi prin care se vede clar ca nu va potriviti destinele. ADN-ul i-a sapat mormantul. Mi-au zis sa iubesc si sa impart iubire orice ar fi. Mi-au dat de inteles ca o atitudine pozitiva poate muta un munte, muntele meu zace inert si amorf intr-o mare de nimic. Cat vezi cu ochii doar un nisip care macina. Sableaza suflete cu duritatea lui.
Cineva ar crede ca aici este sfarsitul, dar nimanui nu-i vine a se opri. Trebuie sa alergi dupa o oaza de apa intr-un desert pustiu si fricos.
Cerne Doamne linistea uitarii…
poezie: Corneliu Coposu – Ruga
One thought on “Cerne Doamne linistea uitarii…”