Traiesc de ceva vreme un soi de deja-vu stupid imbracat intr-o forma de viata vie. Zilnic execut un dans de robot care face fix aceleasi actiuni la infinit. Zi de zi soarele rasare fix pe aceeasi pasarela si apune dincolo de ea. Acelasi tren asteapta navetistii sa-i duca in cele zari.
Am un sentiment ciudat de comunism trait la infinit. Nici un gand nu mai este la locul lui. Nici o miscare nu mai reprezinta o descoperire pentru nimeni si pentru nimic. Totul este calculat si incorsetat intr-un dinamism mimetic.
Joc rolul unui clown pentru care lacrima de pe obraz e reala. Ce e trist e ca in acelasi mod in care comunismul i-a prins pe unii in jocul lui perfid, la fel si bucla in care ma invart eu a prins oameni in ea. Si aidoma unor hamsteri obositi ne taram pe roata vietii noastre catre nicaieri.
Comunismul n-a murit, comunismul s-a trait.
