Mă uitam de curând la o înregistrare dintr-o emisiune mai veche a lui Dragoș Patraru ce prezenta cazul unei profesoare care-și făcea în fel și chip elevii. M-am încărcat din nou cu ură pentru o bună bucată de vreme. L-am întrebat printr-un mesaj pe Dragoș dacă mai știe ceva despre cazul respectiv care avusese loc prin aprilie dacă nu mă înșel. Mi-a răspuns sec:” da, s-a întors la catedră”
Experimentez o ură care mă macină pe interior și mă consumă mai presus de orice ură. Zi de zi se discută despre nimic în țara în care se moare cu zile. Suntem tâmpiții surzi ai marelui timp. Trăim vremuri în care nimeni și nimic nu mai poate schimba cursul vieții către o catastrofă de proporții.
În trecut am citit mult din scrierile legionare și mi-am pus întrebarea de ce s-a ajuns într-un astfel de punct pentru un popor, pentru un continent. Am suspectat mult timp că a fost vorba de un „lasă-mă să te las” care într-o zi a izbucnit și a scris cu sânge istoria. Când mintea nu mai poate cuprinde întinsul de scârbă, liniștea ce vine prevestește un carnagiu de idei. Forța brută scrie cu un pix dureros o istorie dramatică.
Un cântec mai vechi spunea așa într-o doară că „un sfârșit e un nou început”, dar oare de câte ori poți să suporți un sfârșit pentru a avea un început?! Am citit cărți, am rumegat idei, am scris la nervi… gândesc, dar nu pot să transmit mesajul care să trezească omul din fiecare dintre noi. Fiecare scriem surd și inert pentru sine, gândind că scriem pentru binele colectiv. Comunitatea de indivizi e surdă și strigă, e mută și aude. Cine s-o învețe să strige când cineva o aude și să tacă atunci când n-o ascultă?!?
Bunul simț. De ce bunul simț nu a fost un organ ca și inima, ca și creierul ?! Nu ai bun simț nu poți să trăiești! Atât trebuia să aibă doamnă profesoară, bun simț. Să știe când nervii ei trebuie să tacă și să știe cum să modeleze suflete pentru viitor. Dar nu, ea a ales să se comporte ca un golan de groapă de gunoi. Sistemul a ales s-o lase să-și desăvârșească opera de artă…”L’état, C’est Moi”
