M-am apucat de scris cand m-am apucat de blog cu gandul sa fac bani. Primul meu gand cand ma apuc de ceva este sa castig bani. Sunt un avar care se gandeste secunda de secunda sa faca bani. Pentru mine banii reprezinta modul meu prin care ma pot aseza in fata societatii sa o judec. Imi place al dracului de mult sa judec. Si judec fara sa ma opresc ceas de ceas si zile intregi.
Cineva mi-a zis acum ceva vreme sa scriu mai comercial pentru ca pot. Pot sa scriu comercial, dar pe cat de mult imi doresc sa castig bani, tot atat de tare imi place sa-i pierd simtindu-i reci si ca o povara. Pot sa scriu comercial, dar cel mai tare imi bucur inima cand pun mana pe tastatura si scriu despre ce imi simte mie sufletul.
Bani nu o sa am niciodata pentru ca nu pot sa-i strang.
Unde e domnule realitatea?! Sunt un fatarnic. Imi doresc una si primesc alta. Si de fiecare data cand ajung cu bolovanul lui Sisif pe muntele adevarului meu ma intorc in cocina vietii ca sa pierd si mai mult decat am. E o lupta intre bine si rau. E o batalie a adevarului contra minciunii.
Si cand ajung in varful inaltimilor caut caderea prapastiei. Practic sunt un bun excursonist intre un varf invizibil si o prapastie a duhurilor mele. Cum bine zicea Costel Bojog in standup comedy-ul pus de mine acum cateva zile si eu stau pe o canapea cu toti demonii mei. Si fiecare susura in ureche vrute si nevrute. Cand sufletul nu mai suporta ocara lor iese pe strada si vede griul din poveste. Atunci incepe sa ploua cu regrete si amintiri. Ma transpun mereu si mereu intr-un final de Underground unde biata Yugoslavia se rupe si pleaca mai departe pe o Dunare cu poporul ei. Kusturica m-a impresionat pana la lacrimi cu finalul ala dement. Si muzica aia draceasca si voia buna si gandul ca ei toti ajunsesera intr-o Yugoslavie a lor. Aia de Dincolo.
Viata e un tren care circula intre un „a fost” si un „ce va veni”.
Am stiut din ianuarie ca e an greu si l-am lasat sa se desfasoare. N-am avut ca sa-i fac. Abia astept sa-l las in urma si sa-l apuc de picioare pe cel din 2017. Parca toate au intrat pe pilot automat si toate se prabusesc ca intr-un castel de carti.
Nema vise sunca
Nema vise meseca
Nema tebe, nema mene
Niceg vise, nema joj.
Ah ce suflet de nebuni au si sarbi astia de te baga in boala si te scoate din ea in acelasi timp.
E in continuare un an greu in care ne luptam pentru fiecare bucatica de ata pe un mosor invizibil. Cica e bine sa razi la mosor ca Dacul la moarte. E greu, e al dracului de greu sa te uiti peste pustiu si sa vezi ca ai ajuns un robotel. Componenta suflet se taraie dintr-un tramvai intr-o masina, dintr-un supermarket intr-un hipermarket si inapoi cu ochii intr-un ecran de telefon/tableta sau cine stie ce alta dracie de care nu mai putem sa traim.
In realitate de ce ma?! De ce ma nu mai avem puterea sa ne privim si sa ne zambim. Mohorati si amorfi ne teleghidam intre doua telefoane si o suduiala la cel de langa noi.
Nu putem sa mai ascultam si sa dam spre ascultare vorbe de duh. Ne-am intors in Spovedania lui Adrian Berinde si acum toti suntem „vulpea si postim Duminica„.
Aruncam in goana calului turbat un status mascat de o poza rapid pe facebook pentru a impresiona audienta si la final revenim in mocirla pe care ne-am umplut-o de tot rahatul din lume. In realitatea gandul vorbei de duh nu razbate dintr-o inima pietrificata catre un creier inert. Traim in epoca Zidului. Acum nu mai ridica comunisti un zid al Berlinului, acum noi suntem si comunisti si democrati deopotriva. Ridicam ziduri pentru ca ne e frica de noi. Ne e frica sa vedem mocirla. Dansam ca porcii in plina ploaie fericiti ca traim aici la noi in mocirla. Cand si cand fugim cat vedem cu ochii si crestem o mocirla departe de mocirla restului din noi. Acolo o facem la standarde de civilizatie in rigips, ridicand si mai sus zidul catre sufletul copilului ce am fost odata.
De ce ma?! Unde am omorat copilul din noi si ne-am uratit atat de tare?!
Finalul asta ma omoara de cate ori il vad!
