Traiesc un an ciudat in care evenimente se reped a se petrece unul dupa altul. Nu te dezmeticesti dintr-un eveniment ca intri in altul. Parca ne grabim sa traim tot mai repede pentru a atinge capatul cursei. Cursa nu mai are farmec, asteptam doar capatul pentru a-l vedea. Nu alergam pentru a vedea ce e si dincolo de capat. Nu visam la dincolo de capat cat visa doar la capat. Este trist.
Pe de o parte blamam pe cei mici ca traiesc in viteza tabletei de sub ochi, dar uitam ca noi ii fortam sa alerge catre capat fara sa viseze in lumea de dincolo de capat.
Zilele trecute am realizat ca am trait 20 de ani intr-o mizerie cumplita. Mizerie facuta de mine catre mine. Am strigat in zadar catre cei din jur ca e mizerie, dar nimeni nu a crezut ca e miezerie. Din exterior spre interior totul parea ordonat si la locul lui. In realitate? Se duceau lupte pentru existenta a unui mizerabil eu care si-a depasit limitele prostiei facand si desfacand totul in cel mai patimas si gresit mod. Greutatea unei astfel de vieti a lasat amprente de nesters in ochii celorlalti. Chiar daca ochii fizici nu pot sa transmita creierului informatia, sufletul este haituit de ceea ce am facut in tot acest timp. Nu sufletul meu. Ala e mutilat si asteapta si restul de 60 de ani in care sa-si spele greselile. in engleza suna extrem de grav si cuprinzator „redemption”. In romana ii spunem mantuire si greu este sa pronunti. Daca in engleza pare ceva grav, in romana te apasa cuvantul cu o tarie si o duritate greu de explicat.
Lucrurile incep sa se aseze pe un fagas de normalitate in care medicamentele pe care le cautam erau chiar sub nasul meu, dar nu cercam sa le accept. Erau momente cand trebuia sa tac. Invat. Acum invat sa inteleg cum pot vorbi astfel incat dintr-o singura fraza sa explic si sa poruncesc acolo unde este nevoie de porunca. Invat sa tac in mai tot timpul ocupandu-mi mintea si timpul cu lucruri care sa ma ajute pe mine suflet si mai putin pe mine om.
Pana acum omul era numarul 1, dar se pare ca gresisem numaratoare. Numarul 1 era sufletul si omul era numarul 2,spre ultimul. A intrat acum in ecuatie si milostenia pe care trebuie s-o iei in calcul si s-o faci cand trebuie si cand este cazul si nevoia. Pana acum milostenia era o nevoie a numarului 1 de a epate. A venit timpul si momentul in care trebuie sa o faci si sa o simti atunci cand e cazul s-o faci.
E frumos sentimentul cand vezi inaintea ochilor tai o mare de durere ce te asteapta si care trebuie s-o induri indiferent de tot ce se intampla. Si partea cea mai frumoasa este ca trebuie sa te astepti pe tot parcursul acestui drum la tot ce e mai rau. Si daca tot ce e mai rau se intampla trebuie sa-l intampini cu seninatate si bucurie caci este plata si rasplata a ceea ce ai facut. Este meritul stradaniei tale din trecut. S-a inchis caietul si se trage prima linie din birtul de sat in care ti-a fost dat sa traiesti. Dator cu suflet pentru trup!
