Azi am invatat de la cineva care se ocupa cu dresajul de caini ca exista caini cu care se poate lucra, „de lucru”, si caini care se lucreaza cu ei dar nu sunt la fel de receptivi.O poveste de-a dreptul frumoasa daca stai sa te gandesti ca noi avem senzatia ca orice caine se poate dresa. Mi-a completat in tabloul de cunostinte si faptul ca un caine care a supravietuit o singura zi pe strada are abilitatea sa invete mult mai rapid comenzile. Are „scoala strazii” cum spunem noi uneori despre noi insine.
Daca analizezi aceasta noua informatie pe care am primit-o poti sa transpui tot acest rationament si la oameni. Am in jurul meu niste oameni care oricat de mult ai incerca sa le explici lucruri nu pot intelege si nu se pot adapta sa inteleaga unde gresesc. Dresajul (si nu folosesc cuvantul in sensul peiorativ) nu are sorti de izbanda atunci cand receptorul nu vrea in ruptul capului sa inteleaga.
O singura lectie care se repeta la infinit ca intr-o bucla atemporala. Ii transmiti un mesaj dur si se inchide in el, neincercand sa depaseasca neputinta. Singura grija este sa caute un perete la care sa strige chiar daca peretele nu-i poate oferi un umar pe care sa poate plange. Mai mult de atat, imita culoarea si sentimentele zidului incercand sa se ascunda in propria stralucire a zidului. Inchide canalul de comunicare cu zidul si revine in forma vegetala din care a iesit sa comunice in zid.
Cand zidul riposteaza se indeparteaza si asteapta in umbra sa prinda zidul intr-o zi cu caldura acumulata de la raza de soare. Nu iese in soare sa infrunte razele direct. Prefera sa se hraneasca cu praful zidului cel cald. Dresajul nu functioneaza pentru ca omul nu este unul „de lucru”. Pana si cainele poate sa invete sa se bucure de soare, pe cand omul se ascunde de el in el pentru a se droga cu formula cimentului incalzit.
Fug sub soare sa-mi incalzesc cristalul de nisip imbracat in pelicula cenusie. Pana la noi comenzi… ascult caldura si-o asimilez.
