[…]Pe-un covor de frunze in codrii batrani
Unde doina plange dupa-a ei stapani[…]
M-am intors cu muzica la folk-ul vechi. Azi toata ziua mi-au rasunat in cam versurile astea in cap. Nu stiu daca dacii au fost miezul din dodoasca Europii sau daca regimul comunist ne-a facut sa credem ca dacii sunt miezul din varful Europii, dar stiu ca melodiile astea imi aduc o liniste turbata. Poate ca-mi place sa ma mint cu povestea comunistilor despre poporul din care ma trag. sau cel putin cred ca ma trag din daci, altfel poate sunt un migrator care s-a indragostit de locuri si timpi.
Toamna ploioasa cu accese de iarna timpurile. Un anotimp mizer care vine in completarea miscarilor politice de la noi din ograda numita Romania.
Franturi de discutii ciudate imi rasuna in cap: „Urmeaza doi ani de foc in politica romaneasca. Se vor schimba multe. Incep sa apara acte, incep sa se ascuta cutite.” N-am dat crezare vorbelor aruncate langa un pahar de vin si-o gustare de pui cu cartofi la cuptor. Timpul imi demonstreaza ca balul a inceput. Se danseaza pe rupte.
Cel mai frumos si urat lucru in acelasi timp e sa lucrezi fizic la o casa. satisfactia unui lucru finalizat parca ucide toata oboseala muncii de pana la indeplinire. Daca vrei sa inveti rabdarea trebuie sa te apuci de construit o casa.
Munca fizica este singrul lucru care m-a tinut ancorat in realitate. Parca dupa ce termin proiectul la care lucrez m-as cam muta la tara sa ma bucur de „Viata ce aci palpita”. Acum 7 ani daca ma intrebai daca visez sa locuiesc la curte, iti spuneam ca da. Raspundeam automatizat, dar in interior eram speriat de mutatul la curte. Dupa 7 ani parca locuiesc de-o viata la curte. Reintors in bloc am avut senzatia de claustrare confuza. In fiecare dimineata cand plecam la servici asteptam sa inchid o poarta la coborarea din bloc. In zadar. Poarta pe care o cautam nu era la bloc.
Azi m-as muta la tara?! Resimt acelasi automatism de a raspunde da, dar si acelasi sentiment de nesiguranta a mutatului la tara. Cat dureaza pana sa te obisnuiesti, pana sa treci cu adevarat la programul vietii programate?!? Foarte putin. As sari in barca asta.
Azi am revazut la tv o cunostinta ajunsa reporter de front. Acelasi aer pe care il vazusem acum 9 ani intr-o seara de iarna cand isi plimba cainele prin cartier. Nimic nu s-a schimbat. Experienta de front nu l-a traumatizat de parca s-a nascut ca sa faca asta. O liniste doar se citea pe chipul lui.
Ieri mi-am amintit de un episod. Un tata grijuliu venind sa-si astepte copilul la munca. Tatal persoana importanta. Copilul un copil destept, dar rebel de incapatanat din cale afara. Vazandu-i unul langa altul si fiecare trasnind si bufnind mi-am dat seama ca in iubire cel mai greu e sa te ascunzi de adevar. In tot balamucul pe care-l produceau discutand se simtea in aer un fior de grija din parte fiecaruia. Mai tarziu un cancer rebel a taiat cortina jocului de teatru si au ramas doar grijile.
„Crima pentru pamant”…asa se numea piesa de teatru pe care am vazut-o in noaptea zapezilor de front.
