„Suntem beliti!” ….imi suna in cap acest refren cantat de Viorel Hrebenciuc si alaturi de el imi rasuna in cap tipetele unui bolnav care zicea „sa iasa Ponta al meu”( Emil Vanjulet).
Orice se intampla in lumea reala, pe net e de 10 ori mai dramatic. Internetul e locul unde ne tragem chilotii peste pantaloni si devenim justitiari, devenim invincibili. Aici judecam, condamnam. Aici iubim, tradam si comentam. Internetul romanesc e un soi de „Show Capatos” care se rostogoleste.
Bani. Credite in cer. Serios nu intelegem niciodata unde sa ne oprim si cand sa incepem un program. Noi incercam sa stabilim niste reguli spirituale pornind de la percepte pur pamantene. Nu poti explica ce simti atunci cand incerci sa cauti un raspuns pozitiv tie intr-o ecuatie negativa prin rezultat.Chinul e un dar.
Incep un gand care se termina in altul. Dincolo de ganduri raman doar temeri. Azi m-am pierdut in salbaticul Bucuresti. Un oras care se costruieste haotic pentru ca inca nu ne-am gasit eul liric. Si an de an efectivul de haotici se mareste, liricul se departeaza tot mai mult in lupta calcatului pe cap al aproapelui.
Am aprins o tigara. Mi-am facut o rutina si fumez seara. O singura tigara pentru a-mi hrani prostia. Langa o tigara merge si un pahar de alcool. Imi place sa ating marginea prostiei mele. De aici incolo incepe constructia zilei urmatoare.
Azi am descoperit ca suntem draguti cand vedem porumbei albi, dar trecem nepasatori pe langa gugustiucii ce-si duc mizerabila viata de oras printre betoane si fiare. Alearga soiosi si murdari aidoma boschetarilor dupa o firimitura de paine ce-ti cade din gura. Au preluat din culoarea trista a orasului. Au vopsit opulenta noastra prin gusile grase si au zugravit curvasaraia orasului intr-un violet ciudat. I-am condamnat la indiferenta. O vrabie si un gugustiuc infulecau azi hulpav direct de pe asfalt dintr-o bucata de merdenea. Ce tablou sinistru de frumos.
Cand cauti un raspuns de obicei cauti o intrebare. Un raspuns negasit este o intrebare nepusa. Asta am invatat-o de la un om minunat care se pierde zilnic printre noi pe strazile Bucurestiului.
Ma umple de bucurie seara cand ma retrag in cartierul de case al Giulestiului si miroase a lemn imbibat in ulei ars si a abur de balta. Toata viata mi-am dorit sa traiesc in mahala. Alaturi de „neni” si „tanti” dincolo de flamanzii „domni” si „doamne”. E un joc tampit de hilar pe care-l joci zi de zi. Parca imbraci un costum de cioclu si-ti traiesti viata ciopartindu-ti sufletul curat si vulgar. „Ahhhhh unde esti tu dulce libertate!?!”
…ma pierd murdar si vesel in ceata deasa a toamnei. Sunt un biet suflet de mahala.