Am obosit sa ascult si sa citesc discutii politice de rit si timp dambovitean. Oare cat timp ne vom mai certa om cu om si pamant cu pamant pentru o bucata de recunoastere??!?
Am obosit privind in gol si asteptand un raspuns la intrebari fara de raspuns. Mai in gluma, mai in serios, azi am primit o intrebare usturatoare: „De ce nu pleci?”
Am curaj?! N-am. Nu pot pleca dincolo de mine. E ca si cum mi-as trada sangele care-mi curge prin vene. ma simt cumplit caci uneori mi-ar placea sa exist in afara labirintului numit Romania, sa traiesc intr-o lume cu strazi numerotatedoar si nu cu nume si cu oameni care sunt platiti bine si-si traiesc vietile fara stresul de alege dintre 2 rele pe cel mai mare rau care stie sa vinda imaginea cea mai buna.NU POT! Nu ma leaga patriotismul. Nu ma leaga o mizerabila dorinta de recunoastere acasa. Ma dor oamenii…
Eu nu mai astept nimic de la romani sau de la autoritati. Asteptarile oricum ucid trairea dar de la un popor care nu stie ce vrea si nici nu se osteneste sa stie si de la niste autoritati existente doar din inertie si haotic, chiar nu mai am ce sa astept. Si daca mi se va ivi vreo ocazie sa evadez din Alcatrazul social numit Romania, o voi folosi.
Curat Alcatraz!