Observ din ce in ce mai des ca ne trasformam in niste robotei de toata stima. Si vorbsc aici chiar si de mine. Ma descopar uneori intrat intr-un program aproape algoritmic de trai. E ca o procedura pe care o respect zi de zi si-n care eu ies tot mai mult din ecuatie.
Treaba face ca un program trebuie sa ai, dar nu un program in care tu esti exclus de la beneficii. Practic nu poti lucra nonstop in relatii cu publicul nefacand mai nimic pentru propriul tau Eu. Asa ca intr-un program trezire, cafea, munca, cafea, masa, cafea, munca, masa, ceai, somn ar trebui sa apara si niste „timp personal” in care sa faci ceva si pentru tine si sufletul tau.
Practic greencard-urile prin care ceilalti cred ca e de ajuns sunt dupa cum urmeaza: o usoara bataie pe umar, o promisiune de cinste intr-un viitor intergalactic, un telefon in care dupa ce te plangi 100 de minute scuipi un „ba esti cel mai tare” sau dupa caz un „futu-te-n gura” mut.
De ce e robotizarea un pericol?! Pai daca iesi din schema cu un eveniment imprevizibil s-ar putea sa ai un bluescreen (ecran albastru de eroare windows) din care sa nu mai poti iesi, ca doar mintea si trupul tau au fost obisnuite sa respect un program conceput sa te tina ocupat pentru tot restul vietii. Monotonia omoara sclipirea pe care o poti avea intr-un moment strasnic de criza.
In concluzie cand te simti blocat intr-un program care te-a scos pe tine din ecuatia beneficarilor, reporneste sistemul si rescrie procedura ca undeva da cu virgula si minus rau de tot.
Pana la noi ordine….respecta procedura intocmai.
