Traim niste vremuri mult prea zapacite ca sa ne mai pese de noi. Ne miscam amorf in inert de la un pacat la altul fara a lua o pauza spre a ne autoincrimina pentru mizeria in care traim. Fiecare gest are un corespondent in fata noastra care este de vina. Eul interior este singurul care este cel mai bun, in rest vietatile care ne populeaza lumea sunt vinovati pentru tot ce se intampla.
In borcanul nostru de sticla sub care supravietuim injurand in stanga si-n dreapta uitam ca daca cineva trage o flegma de vopsea peste borcan, ramanem singuri. Doar noi si borcanul. Si atunci incepe tragedia reala a vietii in care ne oglindim sufletul hingherit in mintea cea sloboda la injurii si mizerii.
O muzica simfonica imi populeaza masina in timp ce conduc in goana noptii pentru a duce un pachet intr-un punct B. Mi-am amintit brusc de obsesia lui Mihail Sebastian in Jurnalul sau despre concertele de muzica clasica ce se transmitea la batranele radiouri pe lampi intr-un ’30 uitat de noi. Simfonia muzicii este pentru mine borcanul vopsit in care incep sa ma oglindesc. Cuvintele au murit cand simfonia a inceput si procesul e pe cale sa inceapa. Orice injuratura iese din gura izbeste in borcan si cu forta incredibila ma loveste inapoi. Gustul sarat al loviturii ma face sa-mi musc limba in timp ce capul se loveste o parte borcanului. Mintea perfida ar arunca o slaba de injuraturi, dar durerea fizica a anihilat psihicul suparat.
Legea echitatii. Primesti atatea palme in viata cate palme dai la randul tau.
Ma dor gandurile si ma seaca injuriile ce se slobozesc atat de usor din gura pacatosului de mine. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Mantuieste-ma pe mine pacatosul!” …in ce fel si chip se pronunta acest „pacatosul”, nu exista tonalitatea care sa nu aiba rezonanta in cutia ta craniana. Si brusc borcanul vopsit se propaga in creier. Vidul se izoleaza in borcanul ei si incepe biciuirea cuvantului asupra psihicului. Simfonia pacatului incepe si se termina ca o lectie pentru unitatea omului in care traieste.
