De-a lungul vremii am observat ca ma atasez sufleteste de epave. E crud si trist, dar asta este adevarul: Am o atractie bolnava pentru epave. Simt nevoia sa empatizez cu o problema si sa ma implic de la distanta fara sa mi se ceara. Sunt ca un magnet de probleme. Fara astfel de probleme simt ca plutesc in deriva incercand sa prind urmatorul tren, urmatoarea epava.
A inceput ca orice inceput undeva in copilarie cand sufleteste m-am atasat de lucruri si oameni care mor. E crud si trist, dar mereu si mereu pe ultima suta de metri a lor eu ma aflam in jurul lor descoperind ceva dragut vizavi de persoana/animalul/obiectul respectiv.
Mai tarziu am dezvoltat uneori adevarate obsesii de tipul „Don Quijote”. Creierul era Sancho Panza, eu cel fizic eram Don Quijote, marele visator. Si uite asa am cucerit epava cu epava. Si uite asa fiecare epava si-a scurs prezenta prin viata alaturi de mine cel ce incerca sa salveze ceva. O imagine, un gand, un fir de ata care sa mentina epava si poate s-o redreseze. Ori de cate ori am fost implicat epavele au cazut. In clipa in care nu m-am implicat epavele au continuat dar intr-un final au esuat. Desi spectacolul acestora il paraseam, dupa ani si ani mi se prezenta esecul ca un spectacol grotesc. Un cosmar interminabil. O incertitudine care putea sa fie vis, dar avea consistenta unui gand de reverie tarzie.
Aidoma unei pisici care cauta locul umplut de energie negativa dintr-o casa asa caut si eu necazul. E o caldura, un nerv instabil care vibreaza ori de cate ori apuc un fir epic al unei tragedii. Totul incepe cu intrebari care isi cauta raspunsul. Apoi apare placere si psihoza cautarii. Apoi atasamentul fata de victima. Empatia bolnava care sa umple sufletul dement de bucurie. O bucurie bolnava. Nu-i o bucurie pe care s-o simti bucurie, e o bucurie instabila. Odata conexiunea stabilita incepe sa intre in scena actul salvarii. Alergarea disperata de a duce spre lumina un foc de intuneric. Lupta de a evada intunericul din intuneric. Aci cortina cade si se releva povestea adevarata din spatele ipotezelor cu care am plecat la lupta. Dezideratele se sparg intr-un joc nebun de domino. Ipotezeel zboara in stanga si-n dreapta si raman faptele si istoria.
Fiecare epava are parcurusul ei si raspunde la o intrebare. CU fiecare intrebare pusa iti gasesti un raspuns ce produce tabloul prin care trebuie sa te strecori pana la final.
Am repetat de mii si mii de ori acest scenariu si nu ma pot opri din a-l juca de fiecare data. In orice repetitie e un pui de invatatura, fiecare poveste aduce un acelasi sfarsit dar cu invaturi diferite.
Atasamentul ucide. Empatia consuma. Sufleteste te mutilezi.
In tot acest scenariu se repeta mereu si mereu intoarcerea in credinta. Niciodata nu pot sa raman acolo. Mereu dau cu piciorul si trec mai departe ca si cand credinta n-ar fi raspunsul pe care-l caut. Fiecare poveste lasa o urma, o dependenta. Zugravesc un tablou de care trebuie sa scap ca sa termin tabloul…RAE2DDLD4IDI6SAM6.
